„AM AVUT TUPEUL DE A NU-MI FI FRICĂ DE NIMENI, NICI DE PRIETENI, NICI DE LUMEA DE AFARĂ”

În ultimul interviu pentru revista Yorick.ro, cel ce azi ar fi împlinit 71 de ani, marele regizor – ALEXANDRU TOCILESCU – declara că:

„Uite, citeam pe Internet din panseurile lui Johnny Răducanu. Şi el spunea că inspiraţia vine într-un suflet curat şi este ca atunci când Dumnezeu, într-un lan de grâu, aruncă vreo câţiva maci. Mi s-a părut extraordinar. E o chestie care vine şi într-o zi nu mai vine… Mi-e teamă că mi se termină benzina. Şi se poate, crede-mă. Trăiesc cu spaima că fiecare spectacol pe care-l fac va fi primul în care mi s-a terminat şi că n-o să-mi dau seama din timp. Iar dacă nu-ţi dai seama din timp eşti pierdut.” (“Adevărul”, 30 noiembrie, 2011).

Cunoscut pentru talentul său unic de a pune în scenă piese dificile, chiar şi în perioada grea de dinainte de 1989, Tocilescu va rămâne în galeria marilor regizori români.

Despre cum a reuşit să treacă de cenzura comunistă… cuvintele sale spun totul:

„Primul atac important pe care l-am făcut cu un spectacol a fost cuplul «Tartuffe» şi «Cabala bigoţilor», unde calitatea neîndoielnică a pieselor, problema lor, relaţia dintre Molière şi Regele Soare, situaţia era atât de fără echivoc, iar cititul printre rânduri nu era specialitatea celor care erau la propagandă, sau la municipiu, sau la minister“ (Dan Bolcea, „Metropolis”, 25 iunie 2013).

Şi tot atunci, Maestrul a declarat:

„Am avut tupeul de a nu-mi fi frică de nimeni, nici de prieteni, nici de lumea de afară”.

Dumnezeu să îl odihnească…

4 thoughts on “„AM AVUT TUPEUL DE A NU-MI FI FRICĂ DE NIMENI, NICI DE PRIETENI, NICI DE LUMEA DE AFARĂ”

  1. ".... am văzut cum e să te toarne prietenii" says:

    Am citit dosarul de la Securitate al lui taică-miu și am văzut cum e să te toarne prietenii – Alex Tocilescu
    (https://www.vice.com/ro/article/3dqapn/cum-e-sa-citesti-dosarul-de-la-securitate-al-tatalui-tau)

    „Tatăl meu nu-și ura turnătorii. Nu-l uimeau nici sursele, nici cantitatea informațiilor din dosar, ci cât de banale erau acestea. ”

    ……

    „Suntem în 1973 la Brăila, unde taică-meu, proaspăt ieșit de pe băncile facultății, montează, cred, „Swanewit”, a lui August Strinberg. O notă informativă a unui nimeni arată că taică-meu nu locuiește propriu-zis la Brăila, unde fusese repartizat, ci face naveta între Brăila și București. Se menționează că n-ar avea cine știe ce relație cu colectivul, ceea ce e rău. Se menționează că direcția i-a pus în vedere să nu mai facă naveta, dar a ignorat acest sfat. ”

    ……

    „În altă notă alăturată se menționează că fratele lui, adică unchiu-meu, stă în Germania, unde a fugit în 1967. Pe o pagină apare situația familială a lui taică-meu: tatăl, Alexandru, pensionar, fost medic la CFR. Mama, Elena, pensionară și ea. Citesc mai departe. ”

    ………….

    „Cam pe la acea vreme, să fi tot fost 1982, ai mei depun o cerere de vizită în străinătate, la unchiul din Germania. Este refuzată. Dintr-un plic expediat de taică-meu către unchiu-meu se scot pozele de pașaport atașate. Toca se mută la Bulandra (trebuie menționat că majoritatea turnătorilor îl considerau, totuși, deosebit de talentat, dacă nu chiar cel mai bun din generația sa).

    Turnătoriile continuă: a venit la repetiții cu un damf de alcool! Vorbește urât! Țipă la actori! Bea în timpul repetițiilor! ”

    ………

    „Scoaterea de sub urmărire

    Mai sunt doar câteva pagini de dosar. Un ofițer de securitate propune să se înceteze urmărirea obiectivului, că pare să se fi cumințit. Sau poate că cineva a realizat că ce mare brânză poți să faci ca regizor de teatru? Piesele tale rămân aici, între granițele țării. Las’ să le vadă românii și să înțeleagă mesajul subversiv și să râdă. Ce contează 400, 500, 5 000 de oameni? Oricum n-au unde să se ducă și cui să spună. Și dacă e subversiv, ce? Ce poate să schimbe cu asta, până la urmă? Nimic. Scoaterea de sub urmărire se aprobă. E primăvara lui ’87.

    Închid dosarele și i le dau domnului de la care le-am primit. Mă întreabă dacă vreau fotocopii. Nu vreau. Nici taică-meu nu le-a vrut. Ies din clădire și o iau prin ploaie către Unirii. Îmi ridic gluga.

    Am rămas cu Toca undeva în 1987, priviți de ochii surselor Bernardo și Georgescu și Valentina și Constantinescu și Iosif, oameni care credeau că sistemul ăla odios n-avea să se termine niciodată și încercau să-și facă un drum în viață prin el.

    Dă-i în pizda mă-sii”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *